Pe  28 mai 2020, la o săptămână de la ziua mea de naștere primesc un telefon, cu o întrebare. Doamna cu o voce foarte caldă mă întreabă dacă a sunat la firma Fuloplawyers. În secunda următoare m-au pus pe speaker, și se prezintă soții Simmons. Îmi explică că sunt cetățeni americani, cu reședința permanentă în Germania, reședinta temporară în România, si vor să mă angajeze să – i reprezint în procesul  de obținere a vizei pentru ofetiță de  2 ani din Africa de Sud, nepoata lor  și ulterior să începem adopția.

Toate astea în plină pandemie, când intrarea cetățenilor străini în țară este restrictionată.

Despre fetiță tebuie știută că a suferut până la 2 ani, cât adulții într-o viața întreagă. Tatăl și mama biologică au renunțat la drepturile lor pământești la 1 lună de la naștere, ambii consumând droguri, tatăl fiind arestat în repetate rânduri având inclusiv ordin de restricție împotriva propriei familii. De la 1 o lună a fost  crescută de bunica paternă, acesta  trecută de peste 70 ani, cu probleme de sănătate, și având în grija ei un alt copil de 14 ani.

Le-am cerut un termen de 2 zile să verific în primul rând dacă sunt competentă să mă implic în poveste. A urmat o procedură administrativă și juridică de pregătire a dosarului, dar cu toate că toate lumea mă asigura de suport, inclusiv  Ambasada României din Preatoria, cei apropiați îmi spuneau să iau în considerare, că  se întâmplă astfel de cazuri și copii ajung în plasamante de la Stat.

A urmat o perioadă de 3 luni în care Africa de Sud, era în izolare, și chiar dacă în Europa restricțiile s-au mai ridicat, călătoria era imposibilă. Pe 1 octombrie s-au ridicat restricțiile din Africa de Sud, și clienta mea, în disperare și fără să spere la nici un rezultat privind fetița a plecat în Africa doar să ajute, și ignorând avertizările despre rata de criminalitate de acolo, iar între timp soțul acasă la Cluj- Napoca se îmbolnăveste de Covid.

Eram într-o seară in Covasna, și ai mei m-au încurajat să sun o prietenă, aflată la Haga, și ea mi-a reconfirmat că juridic nu este nimic de făcut, dar pot să mă duc la Ministerul de Extrene  și dacă îmi pasă de soarta copilului, să le prezint povestea ca o pledoarie, și să le arăt că în mod efectiv viața copilui este zilnic în pericol.

Audițiile la MAE, în fața a două departamente diferite au avut loc în octombrie, dar nu mă așteptam la miracol. Uneori din reacțiile de la instanță anticipăm rezultatele, dar aici în fară de compasiune, nu am citit o altă emoție și m-am simțit fără resurse la final de întâlnire.

La aproximativ o săptămână primim rezultatul și fetița de 2 ani primește permisul de călătorie esențială în România. Pentru a doua oară în 15 ani de carieră am plâns pentru un rezultat profesional.

A urmat o procedură nu tocmai ușoară, cu actele pentru viză, ulterior să informăm Ministerul de Interne, respectiv Poliția de Frontieră, fiind un caz imperativ.

Pe data de 22 decembrie 2020 au ajuns în România, și într-o zi de dumincă îmi scriu că s-au instalat. Cred că satisfacția pe care am simțit-o a fost la fel de mare precum liniștea și armonia în propria mea  familie,  un al doilea cadou de Craciun.

Consider că acești copii au o misiune specială, fetița a scăpat cu viața de nenumărate ori, și este obligația noastră dacă ne stă în putere să-i ajutăm.

În sfărșit are parte de stabilitate financiară, emoțională, securitate, și cadrul potrivit să crească alături de doi părinți, care au luptat enorm de mult s-o aibă lângă ei și când va crește și va avea anii de revoltă, poate va citi acest articol și va aprecia eforturile făcute de părinți pentru a fi adusă în Europa.